Silentium

Aș mai rămâne puțin
la umbra glasului tău,
e singurul
loc pe pământ
unde mi se vorbește
o limbă
pe care pot să o tac
în atât de multe respirări.
Aș mai fi
pentru o vreme
locul
în care iți ascunzi emoțiile,
e destul loc în mine,
astăzi m-am născut din nou.

Învață-mă (II)

Învață-mă tu, mă voi preface că nu știu,
Învață-mă să rămân, cât eul meu în tine e atât de viu,
Să îți rămân când doar plecare-ți sunt și așteptare-mi ești,
Să inventăm o altă mistică, și alte limbi nepământești,
În nicăieriul nostru acrobatic, carusel între niciunde și nicicând,
De-atâtul aer fără tine, mă văd trăind irespirând.
Învață-mă tu să intru emotiv în scenă
Născându-mă irepetabil, mințind nevinovat că dragostea ar fi perenă,
Mirându-mă de lumea ce nu ne mai conține,
De o galaxie tristă, prin care Terra se învârte fără mine, fără tine.
Învață-mă să ies acum discret din scenă,
Sunt obosit de rolul de Paris, de mâine nu-mi mai ești Elenă.
Învață-mă să plec atunci când nu-mi mai ești decât plecare,
Învață-mă să stau, când multul e prea mult și verbul a sta a mai pierdut o conjugare.

Învață-mă

Învață-mă tu,
învață-mă să rămân atunci când
nu-ți mai sunt decât plecare
și îți voi fi
tot ceea ce nu sunt,
într-un nicăieri atât de mult al nostru,
încât voi respira puțin,
de frică-n trupu-mi
să nu intre prea mult aer fără tine.
Învață-mă tu să intru,
atunci când intru emotiv în scenă
și mă voi naște repetat,
mirându-mă de lumea ce
nu ne mai conține.
Învață-mă să plec atunci când
nu-mi mai ești decât plecare,
învață-mă să stau
când pot să stau
dar multul e prea mult.


(ciornă)
Învață-mă tu,
învață-mă să rămân
atunci când nu-ți mai sunt decât plecare
și îți voi fi
tot ceea ce nu sunt,
într-un nicăieri atât de mult al nostru,
încât îmi voi ține respirația,
de frică să nu mă mai nasc
încă o dată
într-o lume ce nu te conține.

Vinile de apoi

Știu, sunt viu, sunt eu, sunt vinovat,
De toate visele în care m-ai trăit și întâmplat,
De toată arșița nearsă încă într-un pat,
De tot drumul rătăcit de atât de nefiresc în doi umblat,
Știu, sunt vinovat de prea mult viu și prea mult eu,
De atâtea dimineți păgâne, în care am mai supărat câte un zeu,
Știu, sunt eu, cel vinovat și atât de viu,
Să-mi dați mereu un mâine, la fel de vinovat
de eu promit să fiu.

Alba magna

Am privit albul
cu sminteala
celui ce poate zbura
spre înăuntru
și am ințeles:
albul nu își poate striga
numele
și nu își poate atinge
trupul,
el este o poveste
despre ce ar fi putut fi.
Albul este ce a rămas
din infinit
la facerea lumii.

Ca și cum, iubirea

Iubirea, uneori, este
un fel de neatenție
a timpului,
care uită să treacă.
Alteori,
o formă de
nedumerire a materiei,
care încetează să existe.

Renunțarea la infinit

Atunci am încetat să caut
tinele trup,
când am înțeles că
în orice loc
aflător pe pământ
există
puțină respirație
care ți-a aparținut.

Puterea lui doi

Atât de strânsă ne era
îmbrățișarea,
încât ne puteam ascunde
după umbra unui punct.

Frigul reversibil

Ne trăim iremediabil, în târziul de tot neîntâmplat,
Tu zidești secunde în mine,
eu le transform în păcat,
Ne adunăm  fărâmele de azi și din toatele ieri,
Poate că tu, poate că eu, îl mai vrem si pe mâine, cu neliniști și seri,
Să ne învelim cu dorinți, să ne mințim că e vară,
Nu, nu ne e frig, iubirea ne este 'năuntru și-afară.

Culoarea lui alb

Există câte un înger în fiecare colț de iarnă,
Căutați-l atent,  înainte ca zăpada în vise să se aștearnă,
E un înger cu totul din carne și oase,
Din alb e făcut și din coapsele tale frumoase.
Mă minunez de prea multul alb si prea târziul acum,
De altcevaul din mine, ce-mi șoptește începutul de drum,
De atata neiarnă rămasă neninsă
De atata vară, cât am trăit-o nestinsă.
M-aș mai întâmpla o dată, ca un scurt anotimp,
Să imi fii și-nceputul de lume și sfârșitul de timp.