Despre eu și tu

Și eu, și eu, am zis

Prinzându-mă din fugă de toarta unui vis,

Din prea multul aer, și vesel și trist și sublim

Și eu să mă întâmplu aș vrea,

ca un zeu anonim.

Și tu, și tu, învață-mă fuga invers în doi,

Dinspre dorul de toate înspre atâtul de noi.

(Florin Videa, 02.11.2020)

Cāntecul de ieri

Dați-mi-l pe altădată,

Dați-mi, dați-mi viața toată

Să mă-ntâmplu ca și cum

Nu e unde, e doar drum.

Dați-mi și un cer cu stele

Privirile-mi să mi le spele,

Cu lumină ne-ncepută

De fecioare înțesută.

Dați-mi ruga la icoană,

Când timpul se face toamnă,

Cu orele desfrunzite

Și tăceri neauzite.

Să-mi dai coapsa ta, minună,

Ce sărutul mi-l adună,

De-ndoieli si de dorinți

Să îmi furi toatele minți.

Ninge-mă cu alb un pic,

Și c-un strop de infinit,

Adu-mi lângă tāmplă luna

Cu miros de asfințit,

Ninge-mă cu albul tot,

Vis cu chip de tine să-l mai pot.

Florin Videa
11 noiembrie, 2020

Mâinele de astăzi

Mâinele de astăzi

De mâine o să ne iubim de tot, definitiv
Și toate nopțile le vom trezi, fără motiv,
Călătorind cu trupurile spre întâmplări inexistente
Și interzicem infinitul și neantul, nu ne mai sunt suficiente.

De mâine o să ne povestim atâtea rătăciri,
Că timpul o să se oprească, inutil, ca să ne vindece iubirea de trup și netrăiri,
"Ti-e bine?" - o să mă-ntrebi, și iar mă-ndrăgostești,
Și iar eu te voi pierde-n trupu-mi, și iar te voi iubi ca si cum ești.

De mâine o să ne iubim din nou, de tot, la infinit,
O să mă-nveți alte apusuri, și alte dimineți, și alt soare răsărit.
"Ești sigur că vrei să exiști?" - o să mă-ntrebi, cumva, fără cuvinte,
"Sunt sigur, am o iarnă 'napoi și-un infinit de veri și de tine 'nainte".

Florin Videa
12 ianuarie, 2018

Privindu-te

Ochiul meu privea cu sete tâmpla-ți, pe sub geană,
Ca un păcătos care privește, cu speranță, o icoană,
Ne sculptam în șoapte surde inutilul te iubesc,
Pleonasmul nostru absolut, rămășag dumnezeiesc.
Ce vocație absurdă, ne iubeam când a iubi era unicul a fi,
Ne trăiam iubinzi atunci când unicul absurd rămas era a nu trăi,
Pământul inventa distanțe între noi,
Nici un aproape nu ne era destul de-aproape,
Iubirea noastră mirosea a alb și a umeri goi,
Închide ochii a vis târziu, nu o lăsa să-ți fugă de sub pleoape.

Florin Videa
(9 ianuarie, 2018)

Pe dinafara timpului

Am dat ceasurile înapoi
cu o viață,
ce ne-ar fi rămas
altceva de făcut?
Iubirea ne născuse
din nou,
iar timpul ne uitase,
nefiinzi.

(7 ianuarie, 2018)

Imperfectul eu

Ce bine că sunt
cel mai puțin perfect vis al tău,
nu m-aș putea întâmpla altfel,
decât de tot imperfect
și deloc al meu.
Ce uitare de mine,
de tine,
de curgeri în vine,
de cuvântul a fi,
ca o fericire în sine.
Ce lume mică între pământul prelung
și stelele multe,
doar eu și tu,
dinlăuntrul meu și altfelul tău.

(7 ianuarie, 2018)

În căutare de timp

Nu mai e timp, nu mai e, pentru jumătăți de noi,
Strigă-mă încet, strigă-mă în șoaptă,
doar știi că e o conspirație în doi.
Am râs, în fiecare ieri, de mai apoia judecată,
Repetitiv, și  azi o s-o mai râdem, încă o dată și înc-o dată,
Și ne-am promis o altă, veselă, geneză, în fiecare zi,
Dezbrăcându-ne, înfrigurați, de simțuri, și conjugând, orbi, verbul a fi.
Nu mai e timp, nu mai e, decât pentru un noi întreg,
Nici aerul ce doare, uneori, când ne desparte, nu îl mai simt, nu-l înțeleg.
Nu mai e timp, nu mai e deloc, pentru tristețuri și tăceri,
Turnați mereu două pahare, e vreme de beție dulce și interminabile plăceri.

(7 ianuarie, 2018)