Privindu-te

Ochiul meu privea cu sete tâmpla-ți, pe sub geană,
Ca un păcătos care privește, cu speranță, o icoană,
Ne sculptam în șoapte surde inutilul te iubesc,
Pleonasmul nostru absolut, rămășag dumnezeiesc.
Ce vocație absurdă, ne iubeam când a iubi era unicul a fi,
Ne trăiam iubinzi atunci când unicul absurd rămas era a nu trăi,
Pământul inventa distanțe între noi,
Nici un aproape nu ne era destul de-aproape,
Iubirea noastră mirosea a alb și a umeri goi,
Închide ochii a vis târziu, nu o lăsa să-ți fugă de sub pleoape.

Florin Videa
(9 ianuarie, 2018)