Mâinele de astăzi

Mâinele de astăzi

De mâine o să ne iubim de tot, definitiv
Și toate nopțile le vom trezi, fără motiv,
Călătorind cu trupurile spre întâmplări inexistente
Și interzicem infinitul și neantul, nu ne mai sunt suficiente.

De mâine o să ne povestim atâtea rătăciri,
Că timpul o să se oprească, inutil, ca să ne vindece iubirea de trup și netrăiri,
"Ti-e bine?" - o să mă-ntrebi, și iar mă-ndrăgostești,
Și iar eu te voi pierde-n trupu-mi, și iar te voi iubi ca si cum ești.

De mâine o să ne iubim din nou, de tot, la infinit,
O să mă-nveți alte apusuri, și alte dimineți, și alt soare răsărit.
"Ești sigur că vrei să exiști?" - o să mă-ntrebi, cumva, fără cuvinte,
"Sunt sigur, am o iarnă 'napoi și-un infinit de veri și de tine 'nainte".

Florin Videa
12 ianuarie, 2018

Privindu-te

Ochiul meu privea cu sete tâmpla-ți, pe sub geană,
Ca un păcătos care privește, cu speranță, o icoană,
Ne sculptam în șoapte surde inutilul te iubesc,
Pleonasmul nostru absolut, rămășag dumnezeiesc.
Ce vocație absurdă, ne iubeam când a iubi era unicul a fi,
Ne trăiam iubinzi atunci când unicul absurd rămas era a nu trăi,
Pământul inventa distanțe între noi,
Nici un aproape nu ne era destul de-aproape,
Iubirea noastră mirosea a alb și a umeri goi,
Închide ochii a vis târziu, nu o lăsa să-ți fugă de sub pleoape.

Florin Videa
(9 ianuarie, 2018)

Pe dinafara timpului

Am dat ceasurile înapoi
cu o viață,
ce ne-ar fi rămas
altceva de făcut?
Iubirea ne născuse
din nou,
iar timpul ne uitase,
nefiinzi.

(7 ianuarie, 2018)

Imperfectul eu

Ce bine că sunt
cel mai puțin perfect vis al tău,
nu m-aș putea întâmpla altfel,
decât de tot imperfect
și deloc al meu.
Ce uitare de mine,
de tine,
de curgeri în vine,
de cuvântul a fi,
ca o fericire în sine.
Ce lume mică între pământul prelung
și stelele multe,
doar eu și tu,
dinlăuntrul meu și altfelul tău.

(7 ianuarie, 2018)

În căutare de timp

Nu mai e timp, nu mai e, pentru jumătăți de noi,
Strigă-mă încet, strigă-mă în șoaptă,
doar știi că e o conspirație în doi.
Am râs, în fiecare ieri, de mai apoia judecată,
Repetitiv, și  azi o s-o mai râdem, încă o dată și înc-o dată,
Și ne-am promis o altă, veselă, geneză, în fiecare zi,
Dezbrăcându-ne, înfrigurați, de simțuri, și conjugând, orbi, verbul a fi.
Nu mai e timp, nu mai e, decât pentru un noi întreg,
Nici aerul ce doare, uneori, când ne desparte, nu îl mai simt, nu-l înțeleg.
Nu mai e timp, nu mai e deloc, pentru tristețuri și tăceri,
Turnați mereu două pahare, e vreme de beție dulce și interminabile plăceri.

(7 ianuarie, 2018)

Visul fugar

Cât de vis îmi ești în somn,
Cât de doamnă, mie, domn,
Cât întuneric e turnat  în noapte,
Îmi ești virtute mincinoasă-n șoapte,
Cât tine mi-este strecurat in minte,
Cât infinit de povestit fără cuvinte,
Cât trup mi-ești rătăcită-n minți,
Tot mâinele l-am preatrăit de ieri, pe rând, și sfinți, și necuminți.

(4 ianuarie, 2018)

Preatrăitele cuvinte

Dragostea,
ca și poezia,
este o înfrângere
a eului cuvinte
în fața trăirilor pielii
și a privirilor
altfel decât cu ochii.
O veselă și repetată
moarte
a tot ce nu ai fost
până atunci.
O infinită naștere
a tot ce vei fi fost după.
O trăire fluidă
a tot ce nu poate fi trăit
cu tine pe dinăuntru.

(marți , 2 ianuarie, 2018)

Apocalypsis brevis

Apocalypsis brevis

Să mai trăim puțin, banal, apocalipsa,
Să ne prefacem o secundă că timpul nu ne simte lipsa,
Eternii prefăcuți timizi, în goana după oxigenul celuilalt să fim încă un timp,
Nătângi, să ne mințim că ora nu mai trece după al cincilea, absurd, al nostru anotimp.
Inexistând, mai sabotăm o clipă de trupuri nefiinde
Și inventăm mereu cuvinte, de minți și așternuturi răscolinde,
Să mai trăim încă un pic, banal, apocalipsa,
Și lumea va înnebuni când, fără noi, va învăța ce este lipsa.

(luni, 1 ianuarie, 2018)