Ce bine

Ce bine că m-am îndrăgostit,
Că trupu-mi știe să trăiască infinit.
Ce mirare că încă de tot nu am murit,
Sub povara de-a fi mereu de iubire uimit,
Ce firească trudă la un castel de nisip,
Prăbușit dimineața, în stereotip,
Refăcut iar și iar, între noapte și zi
Între mereu îndoielile de a-ți sau a nu-ți fi.
Aflător subtil în ale firescurilor lumești,
Mi-am întrebat, pe dată, trupul: ce ești și ce nu ești?
Sunt doar o întamplare fericită - a răspuns trupul -  a aerului ce  mă-nconjoară
Plictisit fiind de a fi cuvântul fără formă, animalul ce nu este fiară.

Încă o iarnă

Cea mai frumoasă iarnă mi-ai fost tot tu, încă o dată,
Mi-ai nins tihnit in vise, ca într-o eternitate repetată.
Te-ai sechestrat, legată în carnea mea un anotimp,
Și ne rugam sa nu apună luna, ca veritabili hoți de timp.
Cea mai frumoasă iarnă am trăit-o ca pe o ciudată utopie,
Ca pe un infinit într-un târziu sfârșit, ce inceputul nu și-l știe.
Cea mai frumoasă iarnă mi-ai fost tot tu, eternitate repetată,
Și incă o dată mă mai nasc, ca să imi ningi in trup
cu pagini albe de a fost odata.

Să ne fim

Ai un fel al tău de a-mi mai fi un timp,
De a-mi călători prin vise încă o oră, cât un anotimp,
Ai un fel ciudat de a-mi fi verde și a-mi mirosi a primăvară,
Și de a irosi un paradis cu noi, ca și cum paradisul ar mai fi,
știindu-ne pe noi afară.
Ai un fel subtil de a turna secunde-n mine,
Până când minele să se revolte,
de prea mult tine și prea da, e atât de bine.

Gânduri târzii

Și câtă iarnă îmi mai poate ninge gândurile acum,
Când trupu-mi e tot un mister și îmi
tânjește șoapte și parfum,
De prea esenin îmi e alb și liniște și tac,
De prea netot și veșnic nenăscut
îmi lepăd toate iudele
și încă nefăcute fapte fac.
Am aflat târziu că pielea mea nu e materială,
Este doar un fel de liniște, îmbrăcând o zi de bacanală.
Am aflat apoi că trupul nu îmi e din carne și os,
E doar o poveste șoptindă despre dorințe și tot ce-i frumos.
Inventez vise cioplite-n cuvinte,
Despre tot ce se află înapoi și-nainte,
Mi-apare cerul in vise și pe cer e un  zmeu,
Și de zmeu agățat e sufletul meu,
Sufletul unui altfel de eu, unui alt fel de eu.

Încă-mi vară

Să-mi ierți secunda de netine, doamnă,
Din nerăbdare, timpul mă transformă-n toamnă.
Cât vânt și câte frunze risipite,
Când eu miros a vară și îmi e foame de ispite,
Cât aer cenușiu și câte ploi,
Iar eu visez, naiv, doar aritmetica lui doi.
Cât cer lichid ai vrea să-mi picuri, gri, in karmă,
Nu, timpule, nu mă prefac în toamnă, nu-mi las iubitele să doarmă.
Lasă-mi lingoarea leneșă și vesela mea transă,
Nu-mi mai vopsi în galben frunzele, mai lasă-le o șansă.

Deodată, eu

Îmi e duminică acum în sufletul meu,
Dați-mi o inimă mare și vitează, una de leu,
Dați-mi alte brațe, de îmbrățișat bacante,
Cu trupuri, ah, cu trupurile lor luxuriante.
Îmi e duminică atât de mult în trup,
Trăiesc șapte vieți azi, hămesit, cu o foame de lup,
Mă prefac că sunt înger și demon și sfânt,
Că sunt tot ce e viu, între cer și pământ.
Îmi e atât de duminică peste tot primprejur,
Îmi pun picioroange de aer
Și un cer plin cu îngeri vă aduc la masă, vă jur,
Îmi e atât de duminică în tot gândul meu,
Mă nasc înc-o dată și sunt eu, atât de eu.

Exercițiu de a fi

N-am mai plouat de-o vreme cu verbe și trăiri,
Nu ți-am mai aninat in trupu-ți săruturi, rătăciri,
N-am mai murit de o vreme ca să mă nasc nou născut,
Nu mi-ai mai fost toată viața,  infinit si-nceput.
Ne suntem semnul de carte între mâine și ieri,
Neinventate trăiri din ne'ntâmplatele seri.
Suspendată un timp intre cer și pământ,
Iubirea îmi uită în carne păcatul cel sfânt.
Înghesui secunde de tine în jumătate de eu
Și sunt iar copil, mă prefac că sunt zeu.
Mai toarnă-mi in pahar, iubito, puțină așteptare
Cu aromă de tine, despletită si jună întâmplare.

Est musicorum in rebus

Muzica, bunăoară,
Ca sumă a unor liniști inlănțuite,
Ne invață fuga după
Sunete
Care nu au existat vreodată.
Am întâlnit, într-un viitor absurd,
Un  călător care părea a cunoaște muzica
Dinlăuntrul
Ei inseși.
Chelnerul i-a strigat, atunci:
"Sir, am înțeles.
O tăcere pentru doi."

Aer mut

Cuvintele curgeau din trupul meu
Căutând îngeri uitați de dumnezeu,
Se scurgeau în pământul pe care călcam
Spre întâlnirea cu minele tot ce-mi eram.

Trupu-mi tăcea nefiresc de lumesc
Inexistentele vieți dintre doua amintiri
Precum cuie pe cruce îl răstignesc
Cuvintele reci ale foștilor miri .

Anotimpul din noi

Îmi ascund vara între două respirări,
Între visele șchioape de mine, de tine, de mări.
Ii strecor soarele-n gânduri despre noi cei de ieri,
Îmi șoptește-asfințituri, îmi promite plăceri
Îmi încălzeste iernile cu teiubescuri mocnite
Și îmi vopsește toamna în miros de ispite.
Îmi ascund vara intre tine si mine,
Într-o poveste cu noi, fără rău, fără bine.

A uita, uitare

Mai lasă-mă un timp să mă întâmplu-n noi,
Să mă prefac că mi-e toamnă, ca mi-e vânt și ploi,
Mai lasă-mă să cânt despre tăcerea surdă
Mai lasă-mă răspuns la o întrebare absurdă.

Mai uită-mă un pic, ca pe-o-ntâmplare tristă
Și minte-mă firesc că toamna nu există.

Doar cuvintele lasă-le așa, neîntoarse,
Între toatele trupuri de ispite nearse.