Silentium

Aș mai rămâne puțin
la umbra glasului tău,
e singurul
loc pe pământ
unde mi se vorbește
o limbă
pe care pot să o tac
în atât de multe respirări.
Aș mai fi
pentru o vreme
locul
în care iți ascunzi emoțiile,
e destul loc în mine,
astăzi m-am născut din nou.

Învață-mă (II)

Învață-mă tu, mă voi preface că nu știu,
Învață-mă să rămân, cât eul meu în tine e atât de viu,
Să îți rămân când doar plecare-ți sunt și așteptare-mi ești,
Să inventăm o altă mistică, și alte limbi nepământești,
În nicăieriul nostru acrobatic, carusel între niciunde și nicicând,
De-atâtul aer fără tine, mă văd trăind irespirând.
Învață-mă tu să intru emotiv în scenă
Născându-mă irepetabil, mințind nevinovat că dragostea ar fi perenă,
Mirându-mă de lumea ce nu ne mai conține,
De o galaxie tristă, prin care Terra se învârte fără mine, fără tine.
Învață-mă să ies acum discret din scenă,
Sunt obosit de rolul de Paris, de mâine nu-mi mai ești Elenă.
Învață-mă să plec atunci când nu-mi mai ești decât plecare,
Învață-mă să stau, când multul e prea mult și verbul a sta a mai pierdut o conjugare.

Învață-mă

Învață-mă tu,
învață-mă să rămân atunci când
nu-ți mai sunt decât plecare
și îți voi fi
tot ceea ce nu sunt,
într-un nicăieri atât de mult al nostru,
încât voi respira puțin,
de frică-n trupu-mi
să nu intre prea mult aer fără tine.
Învață-mă tu să intru,
atunci când intru emotiv în scenă
și mă voi naște repetat,
mirându-mă de lumea ce
nu ne mai conține.
Învață-mă să plec atunci când
nu-mi mai ești decât plecare,
învață-mă să stau
când pot să stau
dar multul e prea mult.


(ciornă)
Învață-mă tu,
învață-mă să rămân
atunci când nu-ți mai sunt decât plecare
și îți voi fi
tot ceea ce nu sunt,
într-un nicăieri atât de mult al nostru,
încât îmi voi ține respirația,
de frică să nu mă mai nasc
încă o dată
într-o lume ce nu te conține.

Vinile de apoi

Știu, sunt viu, sunt eu, sunt vinovat,
De toate visele în care m-ai trăit și întâmplat,
De toată arșița nearsă încă într-un pat,
De tot drumul rătăcit de atât de nefiresc în doi umblat,
Știu, sunt vinovat de prea mult viu și prea mult eu,
De atâtea dimineți păgâne, în care am mai supărat câte un zeu,
Știu, sunt eu, cel vinovat și atât de viu,
Să-mi dați mereu un mâine, la fel de vinovat
de eu promit să fiu.

Alba magna

Am privit albul
cu sminteala
celui ce poate zbura
spre înăuntru
și am ințeles:
albul nu își poate striga
numele
și nu își poate atinge
trupul,
el este o poveste
despre ce ar fi putut fi.
Albul este ce a rămas
din infinit
la facerea lumii.

Ca și cum, iubirea

Iubirea, uneori, este
un fel de neatenție
a timpului,
care uită să treacă.
Alteori,
o formă de
nedumerire a materiei,
care încetează să existe.

Renunțarea la infinit

Atunci am încetat să caut
tinele trup,
când am înțeles că
în orice loc
aflător pe pământ
există
puțină respirație
care ți-a aparținut.

Puterea lui doi

Atât de strânsă ne era
îmbrățișarea,
încât ne puteam ascunde
după umbra unui punct.

Frigul reversibil

Ne trăim iremediabil, în târziul de tot neîntâmplat,
Tu zidești secunde în mine,
eu le transform în păcat,
Ne adunăm  fărâmele de azi și din toatele ieri,
Poate că tu, poate că eu, îl mai vrem si pe mâine, cu neliniști și seri,
Să ne învelim cu dorinți, să ne mințim că e vară,
Nu, nu ne e frig, iubirea ne este 'năuntru și-afară.

Culoarea lui alb

Există câte un înger în fiecare colț de iarnă,
Căutați-l atent,  înainte ca zăpada în vise să se aștearnă,
E un înger cu totul din carne și oase,
Din alb e făcut și din coapsele tale frumoase.
Mă minunez de prea multul alb si prea târziul acum,
De altcevaul din mine, ce-mi șoptește începutul de drum,
De atata neiarnă rămasă neninsă
De atata vară, cât am trăit-o nestinsă.
M-aș mai întâmpla o dată, ca un scurt anotimp,
Să imi fii și-nceputul de lume și sfârșitul de timp.

Ce bine

Ce bine că m-am îndrăgostit,
Că trupu-mi știe să trăiască infinit.
Ce mirare că încă de tot nu am murit,
Sub povara de-a fi mereu de iubire uimit,
Ce firească trudă la un castel de nisip,
Prăbușit dimineața, în stereotip,
Refăcut iar și iar, între noapte și zi
Între mereu îndoielile de a-ți sau a nu-ți fi.
Aflător subtil în ale firescurilor lumești,
Mi-am întrebat, pe dată, trupul: ce ești și ce nu ești?
Sunt doar o întamplare fericită - a răspuns trupul -  a aerului ce  mă-nconjoară
Plictisit fiind de a fi cuvântul fără formă, animalul ce nu este fiară.

Încă o iarnă

Cea mai frumoasă iarnă mi-ai fost tot tu, încă o dată,
Mi-ai nins tihnit in vise, ca într-o eternitate repetată.
Te-ai sechestrat, legată în carnea mea un anotimp,
Și ne rugam sa nu apună luna, ca veritabili hoți de timp.
Cea mai frumoasă iarnă am trăit-o ca pe o ciudată utopie,
Ca pe un infinit într-un târziu sfârșit, ce inceputul nu și-l știe.
Cea mai frumoasă iarnă mi-ai fost tot tu, eternitate repetată,
Și incă o dată mă mai nasc, ca să imi ningi in trup
cu pagini albe de a fost odata.

Să ne fim

Ai un fel al tău de a-mi mai fi un timp,
De a-mi călători prin vise încă o oră, cât un anotimp,
Ai un fel ciudat de a-mi fi verde și a-mi mirosi a primăvară,
Și de a irosi un paradis cu noi, ca și cum paradisul ar mai fi,
știindu-ne pe noi afară.
Ai un fel subtil de a turna secunde-n mine,
Până când minele să se revolte,
de prea mult tine și prea da, e atât de bine.

Gânduri târzii

Și câtă iarnă îmi mai poate ninge gândurile acum,
Când trupu-mi e tot un mister și îmi
tânjește șoapte și parfum,
De prea esenin îmi e alb și liniște și tac,
De prea netot și veșnic nenăscut
îmi lepăd toate iudele
și încă nefăcute fapte fac.
Am aflat târziu că pielea mea nu e materială,
Este doar un fel de liniște, îmbrăcând o zi de bacanală.
Am aflat apoi că trupul nu îmi e din carne și os,
E doar o poveste șoptindă despre dorințe și tot ce-i frumos.
Inventez vise cioplite-n cuvinte,
Despre tot ce se află înapoi și-nainte,
Mi-apare cerul in vise și pe cer e un  zmeu,
Și de zmeu agățat e sufletul meu,
Sufletul unui altfel de eu, unui alt fel de eu.

Încă-mi vară

Să-mi ierți secunda de netine, doamnă,
Din nerăbdare, timpul mă transformă-n toamnă.
Cât vânt și câte frunze risipite,
Când eu miros a vară și îmi e foame de ispite,
Cât aer cenușiu și câte ploi,
Iar eu visez, naiv, doar aritmetica lui doi.
Cât cer lichid ai vrea să-mi picuri, gri, in karmă,
Nu, timpule, nu mă prefac în toamnă, nu-mi las iubitele să doarmă.
Lasă-mi lingoarea leneșă și vesela mea transă,
Nu-mi mai vopsi în galben frunzele, mai lasă-le o șansă.

Deodată, eu

Îmi e duminică acum în sufletul meu,
Dați-mi o inimă mare și vitează, una de leu,
Dați-mi alte brațe, de îmbrățișat bacante,
Cu trupuri, ah, cu trupurile lor luxuriante.
Îmi e duminică atât de mult în trup,
Trăiesc șapte vieți azi, hămesit, cu o foame de lup,
Mă prefac că sunt înger și demon și sfânt,
Că sunt tot ce e viu, între cer și pământ.
Îmi e atât de duminică peste tot primprejur,
Îmi pun picioroange de aer
Și un cer plin cu îngeri vă aduc la masă, vă jur,
Îmi e atât de duminică în tot gândul meu,
Mă nasc înc-o dată și sunt eu, atât de eu.

Exercițiu de a fi

N-am mai plouat de-o vreme cu verbe și trăiri,
Nu ți-am mai aninat in trupu-ți săruturi, rătăciri,
N-am mai murit de o vreme ca să mă nasc nou născut,
Nu mi-ai mai fost toată viața,  infinit si-nceput.
Ne suntem semnul de carte între mâine și ieri,
Neinventate trăiri din ne'ntâmplatele seri.
Suspendată un timp intre cer și pământ,
Iubirea îmi uită în carne păcatul cel sfânt.
Înghesui secunde de tine în jumătate de eu
Și sunt iar copil, mă prefac că sunt zeu.
Mai toarnă-mi in pahar, iubito, puțină așteptare
Cu aromă de tine, despletită si jună întâmplare.

Est musicorum in rebus

Muzica, bunăoară,
Ca sumă a unor liniști inlănțuite,
Ne invață fuga după
Sunete
Care nu au existat vreodată.
Am întâlnit, într-un viitor absurd,
Un  călător care părea a cunoaște muzica
Dinlăuntrul
Ei inseși.
Chelnerul i-a strigat, atunci:
"Sir, am înțeles.
O tăcere pentru doi."

Aer mut

Cuvintele curgeau din trupul meu
Căutând îngeri uitați de dumnezeu,
Se scurgeau în pământul pe care călcam
Spre întâlnirea cu minele tot ce-mi eram.

Trupu-mi tăcea nefiresc de lumesc
Inexistentele vieți dintre doua amintiri
Precum cuie pe cruce îl răstignesc
Cuvintele reci ale foștilor miri .

Anotimpul din noi

Îmi ascund vara între două respirări,
Între visele șchioape de mine, de tine, de mări.
Ii strecor soarele-n gânduri despre noi cei de ieri,
Îmi șoptește-asfințituri, îmi promite plăceri
Îmi încălzeste iernile cu teiubescuri mocnite
Și îmi vopsește toamna în miros de ispite.
Îmi ascund vara intre tine si mine,
Într-o poveste cu noi, fără rău, fără bine.

A uita, uitare

Mai lasă-mă un timp să mă întâmplu-n noi,
Să mă prefac că mi-e toamnă, ca mi-e vânt și ploi,
Mai lasă-mă să cânt despre tăcerea surdă
Mai lasă-mă răspuns la o întrebare absurdă.

Mai uită-mă un pic, ca pe-o-ntâmplare tristă
Și minte-mă firesc că toamna nu există.

Doar cuvintele lasă-le așa, neîntoarse,
Între toatele trupuri de ispite nearse.

Despre Nu

Nemișcata fugă-n doi
Nesfârșește-n umeri goi,
Ne tace ca pe statui,
Ne vinde lui nimanui...
Ne cerne iar in ninsori,
Nemaininse de prin nori,
Nemaiscrise-ntr-un jurnal,
Neumblate prin banal,
Neiubinde, nenăscânde,
Nemaiamintind ce, cum și unde.

Noaptea poveste

Dacă în carne mi-ai zidi o noapte,
Devălmășită în gemete și  șoapte,
Dacă nici noaptea n-ar mai ști
Drumu'-napoi spre a doua zi,
L-am pedepsi pe unu, să se adune-n  doi,
Și l-am lăsa pe doi să fie
Cusurul lumii fără noi.
Ne netrăim altfelul ca pe un soi de-a fi,
Refugiați din lumi în care timpul l-am opri,
Îți sunt un timp, îmi ești poveste,
De nu am fi, ce tristă veste.
Ne-ncepem zi de zi banalul mit,
Și-n fiecare zi sfârșim un infinit.

Netrista toamnă

E verde toamna mea, iubito,
E verde și miroase a ieri, să știi!
Și nu mai vreau s-aud poeții
Cum spun că este atât de gri.
Ea vine acum, când toate trec,
Și nu mai pleacă, nu mai plec,
Aer de mine fără eu,
Foc neaprins de prometeu.
E verde toamna mea, vezi bine,
E verde și miroase a tine,
Să plece frunzele, tot verde este,
Să spună umbrele
A soarelui poveste.
E verde toamna mea și șchioapa de un soare,
Și trece acum, cand toate vin
Dinspre-o pierdută și uitată mare.

Cântec tăcut

Am cântat cuvintele între două tăceri,
Am  inventat dimineți
Așteptând nopți să îmi ceri,
Am iubit toate mările,  între-a fi și-a nu fi,
Până cand una a noastra
Să fie va ști.

Am strigat pe tăcute, toate vorbele-n șoaptă,
Așteptând nopțile ca pe o sentința nedreaptă,
Numărând corigent, doar până la doi,
Până timpul s-a strâns, într-o oră de noi.

Și toate cuvintele, dintre două taceri
Au inventat dimineți pentru noaptea de ieri,
Pentru netimpul strivit de prea multele seri
Prea mult povestinde vinovate placeri.

Matematica anotimurilor.

Se dă o întâmplare gri și absurdă,
Numită toamnă.
Se agață ploile de apă-n grinzile de lemn,
Se bea cu nemăsură vinul
Din lutul părerilor de rău,
Se ascultă cu deosebită atentie
Galbenul frunzelor
Și movul născocit aseară de noi,
Apoi se-ngână, tiptil,
O șoaptă lină
Turnată în trupuri de peste vară
Cu alte nenumărate
Dorinți de poeți nenascuți.
Ne rămâne-ntrebarea,
Aceeași:
De câte-ntâmplări toamnă
Trebuie sa ne trăim intâmplările vise
Ca să ne fie iar vară în suflete?

Secunda in doi

Scrie-mi în carne dauri, nu nuuri,
Plouă-mă-n suflet cu toatele tuuri,
Uită-mă-n noi cât o mare mai tace un timp,
Și zei muritori să fugim din Olimp.
Cioplește secunde în visul meu șchiop
De tinele meu, de iubiri in galop.
De foame nebună de lup nehrănit
Cu noastrele trupuri, cu eul tău mit.

Ura imaginară

Ne-am închis pe dinăuntru-n noi,
În noiul cu pereții goi,
În noii vechi,
Prea vechi,
Că nu ne amintim de eu,
De tu,
Cei singuri doi.
Ne-au inchis afară
O haită de cuvinte,
Strânse a frig
Într-o tăcere-amară,
Atât de-amară,
Cât ar putea sa-ncapă
Într-o ură imaginară.